Nimic nu m-a pregătit cu adevărat pentru ce înseamnă să fiu mamă. Nici cursurile, nici cărțile, nici poveștile celorlalte femei.Dar mai ales… nimic nu m-a pregătit pentru cât de greu va fi să-mi hrănesc copilul – nu doar cu lapte, ci cu liniște, cu răbdare, cu dragoste, cu mine întreagă.

Mi-am dorit să alăptez. Cu tot sufletul. Am visat momentele acelea calde, liniștite, cu bebelușul adormind la pieptul meu, conectat cu mine. Dar realitatea a venit cu ragade, plâns (al lui și al meu), nesiguranță, durere, oboseală. Eram între „e normal” și „ce fac greșit?”, între instinct și vină. Mă simțeam neputincioasă, deși tot ce voiam era să-i ofer ce e mai bun. Am început să folosesc pompa. Credeam că mă va ajuta. Și poate că a făcut-o. Mi-a dat un strop de control, un răgaz. Dar în același timp, mă simțeam legată de tuburi și cronometre, într-o rutină robotică. Spălam, sterilizam, pompam, calculam mililitri, dar uitam să respir. Eram prezentă, dar nu eram cu adevărat acolo.

Apoi, într-o zi, am cedat. Sau mai bine zis… m-am eliberat. Am pus mâna pe cutia de lapte praf și am plâns. Nu de vină – de ușurare. Mi-am dat voie. Mi-am spus că e în regulă. Mi-am spus că nu sunt mai puțin mamă dacă aleg asta. Că nu trebuie să fiu perfectă, doar prezentă. Că iubirea nu se măsoară în tipul de lapte, ci în îmbrățișările din miez de noapte, în grija de zi cu zi, în cum îmi țin copilul aproape, oricum l-aș hrăni.

Scriu asta nu ca să ofer sfaturi. Nu sunt expertă. Sunt doar o mamă care a trecut prin toate: alăptat, pompat, lapte praf… și printr-un carusel de emoții.

Scriu asta pentru tine, cea care citești acum și te simți epuizată, confuză, poate vinovată.

Vreau să-ți spun: alegerea ta nu te definește. Iubirea ta, da.Nu există o cale „corectă”. Există doar calea care funcționează pentru voi, acolo unde ești TU bine, ca să poți avea grijă de el/ea.

Și da, ești suficientă. Mai mult decât atât – ești minunată.