Sunt clipe care nu se povestesc. Se simt. Ca somnul acela, greu și cald, pe pieptul mamei. În fiecare zi, undeva între haosul jucăriilor împrăștiate și mesele cu firimituri, vine momentul nostru de pauză.

Ea — cu obrajii moi și ochii grei de somn. Eu — cu inima gata să o primească. Mă întind, o așez pe pieptul meu și, preț de câteva secunde, se face liniște în tot ce sunt. O simt cum se lipește de mine ca o frunză mică de pământul care o crește. Mânuțele ei calde mi se așază pe piept, iar respirația i se reglează în același ritm cu al meu. O liniște care curge dincolo de cuvinte.

Mi s-a spus de atâtea ori:„Nu o culca pe pieptul tău. Se învață. ”Și de fiecare dată mi-a venit să zâmbesc.

Pentru că, da… exact asta vreau: să se învețe cu iubirea, cu siguranța, cu inima mea. Să știe că aici e locul unde poate adormi liniștită, fără teamă.

Fetița mea are aproape 7 luni. Băiețelul cel mare — 3 ani și 7 luni. Amândoi au dormit pe pieptul meu.

Unii le spun obiceiuri. Eu le spun amintiri scrise în carne vie. Nu știu dacă vor ține minte. Dar eu știu.

Îmi voi aminti greutatea corpului ei când se lasă complet în somn. Îmi voi aminti cum miros părul lor când adorm. Cum clipa aceea simplă devine cea mai profundă formă de iubire. Și știu că într-o zi nu vor mai adormi pe pieptul meu.

Dar până atunci… lasă-mă să te țin. Să fii mică. Să adormi aici, unde inima mea bate și pentru tine.