Am împlinit 32 de ani. Nu e o cifră rotundă, dar parcă mi‑a adus liniște. Stau aici, lângă fereastră, privesc în urmă și nu pot să nu simt recunoștință: pentru anii care au trecut, pentru greutățile duse, dar mai ales pentru prezența celor dragi

Astăzi n‑am artificii. N‑am tort cu 10 etaje. Am însă o cafea caldă, câteva gânduri și două mânuțe mici care mă trag de mână. Minunată această vârstă… pentru că m‑a binecuvântat cu doi copii — inima și sufletul meu.

Mi-a adus și kilograme în plus, și riduri și lecții de viață, și răbdare și nopți nedormite. Dar știi ce mi-a mai adus?

Mi-a adus învățare. Educație. M-a forțat frumos să las deoparte perfecționismul. M-a învățat să am răbdare.

Să mă așez pe jos și să mă joc cu ei, fără să mă uit la ceas. Să strâng de zece ori pe zi jucării, să șterg mânuțe lipicioase și lacrimi repezi, să vindec cu un pup toate bubițele și toate zgârieturile. Să stau în nisip. Să stau lângă ei și atât. Să-i privesc cum se joacă, fără să simt că pierd timp — pentru că, de fapt, acela e timpul cel mai câștigat.

Mi-a înmulțit iubirea. Mi-a furat liniștea casei. Mi-a dăruit brațe mai mult decât încăpătoare, și o inimă mai curajoasă decât a fost vreodată.

M-a făcut să fiu eu. Să înțeleg că, la finalul zilei, ce contează e simplu: copiii mei. Restul… e cancan.

Și mai e ceva.

Am învățat că nu trebuie să le am pe toate ca să fiu întreagă. Că frumusețea nu stă în haine călcate sau în oglinzi curate, ci în ochii care mă privesc dimineața și zic „mami”. Că nu trebuie să dovedesc nimic nimănui — nici cum arată casa mea, nici cum arată corpul meu.

Ce contează e cum se simte inima mea: și ea, de ceva timp, e acasă.

Încă învăț.

Încă mă adaptez.

Încă sunt în formare — și poate tocmai de asta, 32 e o vârstă atât de vie.

Nu știu ce urmează, dar știu că nu mai merg singură. Merg ținând două mânuțe mici, care mă învață zi de zi să fiu mai blândă, mai prezentă, mai om.

La mulți ani, mie. Cu riduri, cu joacă, cu iubire — și cu tot ce vine la pachet.