Anul acesta am simțit nevoia să fac lucrurile altfel. Poate pentru că a fost un an plin, obositor, cu multe alergături, nopți nedormite și grijile firești ale unor părinți de copii mici. Poate pentru că am simțit că ne-am pierdut puțin pe noi înșine, prinși între muncă, casă și ritmul alert al fiecărei zile. Sau poate doar pentru că sufletul ne-a șoptit că e timpul să ne oprim.
Așa am ajuns să ne propunem — eu și soțul meu — să ținem Postul Crăciunului.

Nu ca o provocare, nu ca o listă de reguli de bifat, ci ca o încercare sinceră de a ne curăța puțin gândurile, obiceiurile, trăirile.

Să respirăm altfel.

Să fim mai prezenți. Mai atenți. Mai liniștiți.
Seară de seară, citesc din Biblie pentru mine și copii cu voce tare. Uneori doar câteva versete. Alteori un pasaj mai lung. Copiii dorm, în sfârșit, iar casa are acel fel de liniște rară, fragilă, de parcă s-ar putea sparge la cel mai mic sunet.
Nu pot spune că ținem postul „perfect”. Uneori oboseala ne împinge la scurtături. Alteori programul ne dă peste cap și abia găsim loc pentru câteva minute de reculegere.

Dar e pentru prima dată, după mult timp, când simțim că facem ceva împreună pentru binele nostru interior.
Soțul meu muncește mult. Prea mult, aș spune uneori. Dar în perioada aceasta amândoi am descoperit o altfel de apropiere. Nu spectaculoasă, nu ca în filme. Ci una calmă, blândă, aproape invizibilă, dar profundă. Se simte în felul în care vorbim unul cu altul. În felul în care ne punem mâna pe umăr. În felul în care ne strângem la final de zi, obosiți, dar mai împăcați.
Postul nu ne-a schimbat viața. Dar a schimbat ritmul ei.

A pus o pauză.

A adus liniște acolo unde era doar gălăgie.

A adus pace acolo unde era doar grabă.

A deschis o ușă mică spre noi înșine — doi oameni simpli, doi părinți cu copii mici, care încearcă, în pași mici, să nu uite ce contează cu adevărat.
Și simțim că e un început.