De vreo săptămână, două… poate chiar trei (nu confirm, nu infirm), mă bântuie un singur gând: “Să fac bradul de Moș Nicolae!”

Știu, știu, nu mă judecați! Eu sunt omul care are chef de brad încă din noiembrie, când afară sunt 12 grade și frunzele abia se hotărăsc să cadă.
Da, părinții și bunicii noștri făceau bradul în Ajun. Cu respect, cu emoție și cu un calm pe care eu, sincer, îl pot reproduce doar dacă adorm accidental în timp ce pun instalația. Eu însă ard de nerăbdare.

Eu sunt pregătită!

Eu simt Crăciunul!
Copiii mei?
Hmmm… băiețelul de 4 ani probabil va aprecia bradul vreo 10 secunde, până își amintește că poate face un tunel din cutiile de jucării. Iar fetița de aproape 1 an?

Ei bine… ea e într-un program intens de “explorare avansată”, unde totul trebuie cățărabil, trăgibil, gustabil.
Dilema vieții mele festive: fac bradul mare sau nu?
Pentru că, dacă fac bradul mare, știu exact ce mă așteaptă:
• Bradul va fi dărâmat de minimum 10 ori pe zi.
• Globurile vor deveni gustări gourmet.
• Luminile vor dispărea misterios sub canapea.
• Beteala o voi regăsi pe jos, pe copil, pe Daisy ( cățelușa noastră) în pernă, în sufletul meu.
• Și eu voi deveni un difuzor uman, setat pe repeat:
– „Ștefaaaaania, nuu! Ștefania, nu e voie! Lasă bradul! Nu mâncaa globuuuul!”
Ca bonus fitness, voi face mai multe genuflexiuni decât la sala din 2018, în timp ce recuperez copilul de pe sau din brad.
Varianta mini-brăduț?
Da, m-am gândit și la ea. Să-l pun pe masă. Să fie safe, neatins, cochet, instagramabil…
Dar sincer? Nu e același lucru.
Vreau bradul ăla, mare, sclipitor, care arată ca un pom de Crăciun adevărat, nu ca o piesă de decor dintr-un restaurant unde nu te lasă să pui mâna pe nimic.
Și totuși… o s-o fac.
Probabil voi regreta.
Probabil voi râde.
Probabil voi povesti în fiecare zi pe blog cum bradul meu își trăiește viața mai dramatic decât o telenovelă.
Dar asta e frumusețea: Crăciun cu copii mici înseamnă haos, decorațiuni în guriță și magie în suflet.
Plus, sincer… cine mă poate opri?