Recunosc: ador perioada sărbătorilor. E ceva în aer — luminițe, miros de mandarine, forfota magazinelor — care-mi aprinde o bucurie copilărească. Și mai recunosc ceva: am o mică-mare problemă la capitolul cumpărat jucării și hăinuțe pentru copii. Aș lua tot, pentru că îmi place să le văd fericirea în ochi când deschid cadourile.
Pe 5 decembrie după-amiază, eram — evident — în plină forfotă a cumpărăturilor. Cu bebelușa în coș, am pornit spre Lidl. Și spun sincer: aș fi fost în stare să cumpăr toate jucăriile de pe rafturi. Dacă aș fi fost milionara aia din visele mele, nu scăpa nimic. De fetițe, de băieți, nu conta. Totul mi se părea minunat.
Jucăriile se vindeau mai ceva ca pâinea caldă de pe vremea lui Ceaușescu.
Am ajuns acasă fericită, cu plasele pline și inima și mai plină. Am pus cadourile, fructele, dulciurile și, evident, tradiționalele bote, în punguțele pregătite. Le-am ascuns bine afară, să nu le găsească cei mici.
Nu știu cum a fost la voi, dar la noi ziua de 5 decembrie a fost teribilă.
Poate emoția fiului cel mare, care știa că vine Moșul. Poate erupția dentară a bebelușei. Poate puseul de creștere. Poate toate la un loc.
Cert e că:
• s-a plâns,
• s-a urlat,
• s-a făcut dezastru în living și în dormitoare…
Și asta înainte să primească vreun cadou. Nici urmă de ciocolată sau altceva dulce. Doar… viață de părinte în decembrie.
Cu chiu cu vai, după negocieri, lacrimi și câteva mini-revolte, s-au șters papuceii și s-au pus la somnic , deoarece Moșul aduce cadouri noaptea când toți copii dorm.

Dimineața de 6 Decembrie ( ora 7:30). Eu și soțul meu ne-am trezit cu un amestec de bucurie, emoție și nostalgie. Ne uitam unul la altul ca doi copii mari, mai emoționați decât cei mici. Așteptam momentul.
Și el a venit.
Nu știu dacă la ei a fost chiar bucuria aia imensă pentru cadouri, sau mai mult nerăbdarea să vadă ce au primit. Dar pentru noi… era magie pură. Stăteam în fotolii și îi priveam cum răvășeau cutiile, cum deschideau pungile, cum împrăștiau bucurie prin tot livingul.