Nu știu cum e la voi, dar pentru mine ziua de duminică – și mai ales seara de duminică – este cea mai obositoare din săptămână. Și nu înțeleg de ce.
Da, suntem toată familia acasă. Da, e o zi „chill”. Și totuși, seara sunt frântă mai ceva ca într-o zi obișnuită din timpul săptămânii.
După o trezire mult prea matinală, pe la 7–8 (la care încă sper și încă mă rog ca, măcar o dată, să fie o duminică cu trezire la 9–10), copiii au energie cât pentru zece. Nici măcar cafeaua nu mă mai ajută. În timpul săptămânii o beau rece, pentru că nu-mi place să o tot reîncălzesc la microunde – de patru ani se bea rece.
Joacă, alergătură, mese, „ce gătim astăzi?”, totul pe repede înainte, doar-doar să nu depășim ora de masă a copiilor.
Somnul de prânz… nu vă mint: de patru ani dorm cu copiii. Este sfânt. Literă de lege. Toată familia doarme duminica la prânz, de la mic la mare.
Cu vremea aceasta capricioasă, nici ieșitul afară nu prea îți priește. Dar fiul cel mare mă convinge să jucăm fotbal la -3 grade. Eu „mă joc” dârdâind, cu gândul doar la căsuța caldă.
Pitica… oooh, pitica este și ea în etapa în care ar vrea tot afară, deși năsucul îi este înghețat, iar obrajorii i s-au colorat între timp.
Așa că ne jucăm fotbal în frig sau facem plimbări în cerc prin curte, cu pitica de mână.
Băița de seară – pentru ei este o senzație. Îi spăl uneori mecanic, alteori stau în genunchi în fața căzii și îi privesc cum se joacă. Și mă topesc de drag și de dor.
Parcă aș vrea să mă spele și pe mine cineva și să mă pună în pătuț.
Lăpticul de seară, desenele, drăgălășeniile, îmbrățișările, pupicii și poveștile care parcă nu s-ar mai termina…
Dar sunt mici și Moș Ene vine ușor pe la gene. Trupșoarele li se înmoaie, respirația devine mai calmă, mai adâncă. Adorm. Și, de multe ori, parcă parca si eu as adormi de multe ori deodata cu ei ( chiar adorm uneori ) – Ascultăm , nu judecăm.
Noapte bună puișori.