Nu știu voi, dar eu nu sunt genul de om care are răbdare să stea lipit de televizor sau să urmărească știrile. Cu toate astea, mediul online vuiește de zile întregi despre ce s-a întâmplat cu copilul de 15 ani din județul Timiș, ucis de alți copii, de 13 și 15 ani. Și chiar dacă nu am vrut, informația a ajuns la mine. Brutal. Ca un pumn în stomac.
Am stat mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu despre asta, pentru că mi-a lăsat un gust amar, acru, greu de dus. Sunt mamă a doi copii, pe care îi iubesc nespus, iar ceea ce am citit mi se pare pur și simplu terifiant. Nu pot să nu mă întreb: de unde, Doamne iartă-mă, doi copii pot premedita o crimă cu o lună înainte? De unde doi copii stau, calculează, planifică și ajung să ucidă un alt copil cu toporul, să-l înjunghie, apoi să-l incendieze și să-l îngroape în propria curte?
În ce fel de film de groază psihologic am ajuns să trăim? În ce realitate în care copiii ajung personaje principale în scenarii care, până nu demult, țineau de filme cu tulburări grave de comportament? De unde știe un copil cum să omoare? Cum să acopere urmele? Cum să gândească pașii unei crime?
Părerile sunt împărțite. Se caută vinovați: părinții, familia, anturajul, situația financiară, mediul social, starea emoțională. Și poate că fiecare are o parte din vină. Dar eu, în momentul ăsta, sunt mai mult decât tristă. Sunt revoltată.
Pentru că eu știu sigur un lucru: când eram copii, existau limite. Nu aveam voie să ne uităm la filme sau emisiuni cu semnul „interzis minorilor”. Eram trimiși la somn, în altă cameră, sau pur și simplu se schimba canalul. Internetul nu exista sau nu era peste tot, iar accesul la informație nu era nelimitat, nefiltrat, necontrolat.
Astăzi, internetul zumzăie de absolut orice îți poți imagina. TikTok, fără să mă înțelegeți greșit, mi se pare o formă de îndobitocire în masă pentru copii foarte mici, preadolescenți, adolescenți și chiar tineri. ASMR-uri fără sens, provocări în urma cărora au murit copii, expunere nudă pe platforme de socializare, acces liber la aplicații de dating, la conținut violent, pornografie, lupte, crime — și mult prea puțin interes pentru cărți, literatură, psihologie, valori, credință.
Da, știu, vremurile s-au schimbat. Da, tehnologia a avansat. Da, copiii de azi par că se nasc cu telefonul în mână. Dar libertatea asta totală, nefiltrată, fără limite clare, nu este pentru copii. Oricât de mult ne-ar sări lumea în cap pentru afirmația asta.
Nu, nu este normal să lăsăm un copil de 4, 5, 7 ani să „rupă” TikTok-ul sau YouTube-ul ore în șir. Nu este normal să creștem copii fără filtre, fără control, fără discuții reale despre ce văd, ce simt și ce înțeleg din tot haosul ăsta digital.
Am văzut și știu că astăzi există consilieri psihologici, consilieri psiho-emoționali în școli și grădinițe. Pe vremea noastră nu exista așa ceva. Și poate tocmai pentru că lumea de azi apasă atât de tare pe psihicul copiilor, e nevoie mai mult ca oricând de adulți prezenți, implicați, atenți.
Nu spun că tehnologia este răul absolut. Nu spun că internetul este Bau- Baul generațiilor de acum. Spun doar că nu este un babysitter. Nu este un educator. Și sigur nu este un înlocuitor pentru părinți.
Cazul din Timiș nu este doar o știre șocantă. Este un semnal de alarmă care ar trebui să ne zdruncine pe toți. Pentru că atunci când un copil ajunge să ucidă un alt copil, problema nu mai este doar a unei familii sau a unui sat. Este o problemă de societate, de valori, dee limite, de responsabilitate.
Mesajul meu către părinți și către mine în același timp este simplu și dur: copiii noștri nu au nevoie de mai mult internet, ci de mai multă prezență. Nu au nevoie de libertate totală, ci de limite. Nu au nevoie să fie „la fel ca ceilalți”, ci protejați. Educația nu înseamnă doar școală și note bune. Înseamnă valori, empatie, responsabilitate și atenție constantă.
Nu putem controla lumea. Dar putem controla ce intră în casa noastră. Și în mintea copiilor noștri.
Iar dacă nu o facem noi, o va face altcineva. Și nu întotdeauna cu intenții bune.